Înainte să intri într-un cabinet de psihologie sau să deschizi camera pentru o ședință online, te lovește, de multe ori, o teamă simplă și foarte omenească. Dacă spun ceva și se află? Dacă ajunge la cine nu trebuie?
Dacă mă judecă cineva, dacă mă taxează la serviciu, dacă se schimbă felul în care mă privește familia? Și, sigur, uneori mai e și senzația aceea că ai deja destule pe cap, nu mai ai chef să duci și grija secretelor.
Confidențialitatea e motivul pentru care terapia poate să fie un loc sigur. Dar, ca orice lucru serios, are margini. Nu margini inventate la întâmplare, ci margini trase de etică, de lege și de bun simț profesional. Unele sunt intuitive, altele surprind, mai ales când intră în scenă un copil, o instanță, o urgență, un angajator, o platformă online.
Mai jos vei găsi un răspuns amplu, pe îndelete, cu exemple concrete și cu nuanțe. Nu e un text care vrea să sperie. E un text care vrea să lămurească. Pentru că de multe ori frica se hrănește din necunoscut.
De ce ne agățăm de cuvântul confidențialitate
Omul spune adevărul în etape. Nu din perfidie, ci din autoapărare. Întâi testează terenul, apoi, dacă simte că nu e atacat, mai lasă un strat. În psihologie, nu e un defect, e chiar mecanismul normal prin care se construiește încrederea.
Confidențialitatea funcționează ca o ușă închisă. Nu ca să te separe de lume, ci ca să îți dea voie să vorbești fără să te uiți mereu peste umăr. Uneori, doar faptul că știi că nu ești auzit schimbă complet tonul, ritmul respirației, felul în care îți găsești cuvintele.
În același timp, confidențialitatea nu înseamnă că terapeutul devine un fel de seif absolut, indiferent de orice. În viața reală, există situații în care tăcerea poate face rău, iar legea și etica nu iubesc tăcerea care acoperă un pericol clar.
Confidențialitatea, pe scurt: ce promite și ce nu promite
În munca psihologului, confidențialitatea e o obligație, nu o favoare. Informațiile pe care le împărtășești, faptul că ești sau nu ești client, notițele, rezultatele unei evaluări, chiar și detalii aparent banale, toate intră într-o zonă protejată.
Asta este promisiunea.
Ce nu promite confidențialitatea? Nu promite că nimeni nu va afla niciodată nimic, în orice context. Nu promite că psihologul poate ignora legea, dacă apare o situație de urgență sau o obligație legală clară. Nu promite că într-o evaluare cerută de o instanță sau de un angajator, informațiile rămân doar între voi, pentru că acolo chiar asta e esența demersului, rezultatul merge către terțul care a cerut evaluarea, iar tu trebuie să știi asta din start.
Confidențialitatea e, mai degrabă, un contract de încredere cu reguli precise. Un contract care te protejează, dar care protejează și alți oameni atunci când riscul sare peste prag.
Ce intră, de fapt, în zona confidențială
Mulți se gândesc că doar ce spui în ședință e confidențial. În realitate, zona e mai largă.
În cabinet, confidențialitatea înseamnă că nu se discută despre tine la recepție, la cafea, pe hol, cu colegii fără motiv profesional. Înseamnă că dosarul tău nu stă la vedere și că notițele nu sunt lăsate în grija hazardului. Înseamnă, uneori, și lucruri mărunte, cum ar fi felul în care e programată sala de așteptare, astfel încât să nu te întâlnești cu prea mulți oameni dacă asta te apasă.
În online, confidențialitatea se întinde și asupra canalului prin care comunicați, cum sunt e-mailul, mesajele, platforma de videoconferință, modul în care sunt stocate datele, modul în care sunt protejate parolele.
Mai e și o zonă sensibilă, despre care puțini întreabă, dar care contează. Plata și facturarea. Și ele pot spune ceva despre tine. Uneori, doar o factură cu denumirea serviciului sau un transfer bancar poate ridica întrebări în familie sau la birou, dacă nu ești atent.
Înainte să începeți: discuția despre limite și consimțământul informat
Un psiholog serios nu intră direct în temele grele, ca într-un roman aruncat pe jumătate. La început, se clarifică cadrul. Iar în cadrul acesta intră și limitele confidențialității.
E normal să fii informat, înainte să spui lucruri personale, despre ce înseamnă confidențialitatea, când se păstrează și când poate fi încălcată. Aici nu e vorba de paranoia, e vorba de respect.
În practică, discuția asta include câteva idei care merită spuse clar. Psihologul poate avea obligații legale sau etice care impun dezvăluirea unor informații. Poate să se consulte cu colegi, pentru a crește calitatea intervenției, dar asta ar trebui explicat dinainte și făcut cu grijă. Uneori, în anumite situații, poate fi nevoie de prezența unei terțe persoane, cum ar fi un interpret, și și asta schimbă dinamica confidențialității.
În plus, dacă ședințele sunt online, e important să se discute riscurile și limitele confidențialității în mediul electronic. Nu pentru a te speria, ci pentru a te ajuta să iei măsuri simple, dar utile.
Dacă psihologul sare peste aceste clarificări, e un semn că lipsește ceva. Poate experiență, poate atenție, poate o rutină grăbită. Și da, ai voie să întrebi. Ai voie să te oprești și să spui: înainte să merg mai departe, vreau să știu cum stăm cu confidențialitatea.
Limitele confidențialității care vin din urgență și din pericolul iminent
Aici apare, de obicei, cea mai mare confuzie. Mulți cred că dacă spui ceva despre gânduri de sinucidere sau despre impulsuri agresive, psihologul va suna imediat la poliție. Realitatea e mai nuanțată.
Există o diferență între un gând, chiar și apăsător, și un pericol iminent. Oamenii pot avea gânduri negre fără să aibă un plan, fără să aibă intenția de a acționa. În astfel de situații, confidențialitatea rămâne, de regulă, în picioare, iar psihologul lucrează cu tine ca să înțelegi, să reglezi, să găsești sprijin, să reduci riscul.
Altceva este când apare o urgență, o perturbare severă a funcționării psihice, un pericol iminent pentru viață sau integritate. Aici, etica și legea permit, și uneori cer, intervenția pentru protecția ta sau a altora. Poate însemna să fie contactate servicii de urgență, poate însemna să fie implicată familia, poate însemna un plan de siguranță făcut rapid.
Chiar și atunci, regula bunului simț profesional rămâne aceeași: se divulgă cât e necesar și atât. Nu se povestește viața ta, nu se deschide un sertar întreg pentru un singur cui. Se comunică strict informația relevantă, pe canalul potrivit, cu scopul potrivit.
Limitele confidențialității când apare un copil în poveste
Când lucrăm cu copii și adolescenți, confidențialitatea se așază, inevitabil, între trei scaune. Copilul are nevoie de un spațiu în care să poată vorbi, părintele are responsabilitatea legală și morală pentru copil, iar psihologul are obligații profesionale.
În practică, se face o diferență între informații care țin de siguranța copilului și informații care țin de intimitatea lui psihologică. Dacă un adolescent povestește despre un conflict cu părinții, despre rușini, despre îndrăgosteli, despre anxietăți, nu e automat material de raport către familie. Dacă ar fi, terapia s-ar termina înainte să înceapă.
Dacă însă apar indicii de abuz, neglijare, rele tratamente sau situații grave care pun copilul în pericol, lucrurile se schimbă. În România există obligații legale de sesizare pentru profesioniștii care intră în contact cu copilul și au suspiciuni legate de abuz sau neglijare. Asta înseamnă că, în anumite situații, confidențialitatea se oprește în fața necesității de protecție.
Sună dur, dar e, de fapt, un lucru bun. Un copil nu trebuie să rămână singur într-o poveste violentă doar pentru că adultul din fața lui a promis tăcere. Tăcerea, în astfel de cazuri, nu e confidențialitate, e abandon.
Și mai este un detaliu important, care în ultimii ani a devenit tot mai discutat: situațiile de conflict între părinți, custodie, instanțe. Aici, psihologul trebuie să fie foarte atent să nu fie tras într-un joc de tabere. Dacă un minor e în terapie, nu înseamnă că psihologul devine automat aliatul unui părinte împotriva celuilalt.
Când apare o instanță, un angajator sau o instituție: terapia nu e același lucru cu evaluarea
Aici se fac cele mai multe confuzii, și nu doar la publicul larg. Uneori și profesioniștii se zăpăcesc, mai ales când presiunile sunt mari.
Terapia și consilierea psihologică au ca scop sprijinul direct al persoanei. Evaluarea psihologică făcută la cererea unei instanțe, a unui angajator, a unei școli sau a unei instituții are alt scop. Rezultatul nu rămâne doar la client, pentru că tocmai asta se cere: un raport, o concluzie, o opinie.
În astfel de contexte, confidențialitatea nu dispare, dar se reconfigurează. Psihologul are obligația să clarifice de la început rolul lui, relația cu terțul, modul în care vor fi folosite informațiile și, mai ales, limitele confidențialității. Dacă aceste lucruri nu sunt spuse înainte, persoana evaluată poate intra într-o situație nedreaptă, în care crede că vorbește într-un spațiu intim, dar de fapt vorbește într-un cadru în care o parte din conținut va ajunge, inevitabil, în altă parte.
E important de înțeles și o nuanță: în multe evaluări, nu tot ce spui ajunge în raport. Un raport bun nu e un jurnal al vieții tale. E un document profesional, centrat pe întrebarea pentru care a fost cerut. Cu toate astea, e bine să pleci de la ideea că, dacă e evaluare pentru terți, controlul asupra informației nu mai e același ca în terapie.
Confidențialitatea și părinții, în terapia unui minor
Părinții întreabă, uneori pe bună dreptate: ce se întâmplă acolo? Cum să plătesc și să nu știu nimic?
Răspunsul sănătos nu e nici tăcerea totală, nici transparența brutală. Se poate lucra cu un cadru în care părintele primește informații generale despre progres, despre direcții, despre ce e util acasă, fără să primească fiecare detaliu personal rostit de copil.
Aici, psihologul face un fel de echilibristică. Dacă trădează intimitatea copilului, pierde alianța terapeutică. Dacă îl exclude complet pe părinte, pierde resursa familiei și, uneori, chiar siguranța intervenției.
În plus, legislația și regulile de practică pot cere consimțământul părinților, iar în unele situații consimțământul ambilor părinți, atunci când autoritatea părintească e exercitată în comun. Detaliile pot varia în funcție de context, iar psihologul are obligația să le explice în limbaj simplu, nu în paragrafe seci.
Când psihologul se consultă cu colegii: supervizare, intervizare, echipe
Mulți oameni se sperie când aud cuvântul supervizare. Își imaginează că povestea lor ajunge într-o ședință de bârfă între terapeuți. În realitate, supervizarea e un instrument de siguranță profesională. Exact cum un medic își poate cere o a doua opinie, un psiholog poate discuta un caz, fără detalii de identificare, cu un coleg mai experimentat.
În mod ideal, acest lucru se face cu informarea clientului. Chiar și atunci când nu se folosesc nume, sunt detalii care pot identifica. În orașele mici, o poveste poate deveni recognoscibilă din două fraze. De aceea, discreția și anonimizarea nu sunt mofturi, sunt o formă de respect.
În serviciile psihologice oferite în instituții, cum sunt spitalele, școlile, ONG-urile, pot exista echipe. Aici, confidențialitatea devine confidențialitate de echipă, adică informațiile circulă între profesioniști doar cât e nevoie pentru intervenție și, pe cât posibil, cu acordul persoanei.
În toate variantele, regula bună rămâne aceeași: nu se discută cazul cu cineva doar pentru că e interesant. Interesantul nu e criteriu etic.
Confidențialitatea online: când camera ta devine cabinet
Ședințele online au adus un confort uriaș. Pentru mulți oameni, e singura variantă realistă, fie pentru că sunt în străinătate, fie pentru că locuiesc departe de un oraș mare, fie pentru că au un program imposibil.
Dar online-ul aduce și alte vulnerabilități. În cabinet, ușa e a terapeutului. Online, ușa e a ta.
Poți avea o conexiune bună și totuși să fii auzit de cineva din cameră sau de vecin, dacă pereții sunt subțiri. Poți crede că ești singur și, de fapt, copilul stă la ușă și ascultă. Poți să vorbești din mașină, în parcare, și să nu realizezi că cineva trece pe lângă tine.
Pe partea tehnică, confidențialitatea depinde de instrumentele folosite. Unele platforme sunt mai sigure, altele mai puțin. Unii psihologi folosesc doar canale simple, pentru că așa e mai ușor, dar ușor nu înseamnă automat sigur.
Dacă alegi să cauți sprijin online, merită să întrebi ce platformă se folosește, cum sunt protejate datele și dacă se fac înregistrări. Și aici apare, pentru unii, o opțiune practică, cum ar fi platforma Psiholog.ro, care poate aduce claritate în alegere, mai ales când vrei să compari specialiști și să vezi ce promite fiecare în materie de confidențialitate.
Confidențialitatea online e, așadar, un dans în doi. Psihologul are obligația să folosească metode rezonabile de protecție, dar și clientul are responsabilitatea să își creeze, pe cât poate, un spațiu privat. Nu e mereu ușor, știu. În apartamente mici, intimitatea e un lux. Dar uneori se poate improviza cu uși închise, căști, un interval în care ceilalți sunt la plimbare, sau chiar o discuție sinceră în familie despre nevoia de spațiu.
Note, fișe, rapoarte: ce rămâne după ședință
O parte din oameni se gândesc că terapia e ca o conversație la o cafea. Vorbești, pleci, se evaporă.
În practica profesională, nu e chiar așa. Pot exista fișe, contracte, consimțăminte, notițe, rezultate de teste, rapoarte, recomandări.
Aici intră în scenă două lucruri. Primul este obligația de păstrare în siguranță, indiferent de suport, hârtie sau electronic. Al doilea este protecția datelor personale, pentru că informațiile despre sănătatea mintală sunt date sensibile.
De obicei, psihologul păstrează notițele în așa fel încât să evite accesul neautorizat. Parole, sisteme de stocare sigure, dulapuri încuiate, proceduri clare. Poate suna birocratic, dar e un tip de grijă concretă.
Întrebarea care apare des este: pot cere să mi se șteargă datele? În practică, există drepturi ale persoanei vizate, dar există și obligații legale de păstrare a unor documente pentru o anumită perioadă. Asta nu e o scuză pentru a păstra orice, oricât, la nesfârșit. E un echilibru, iar un profesionist ar trebui să îți explice ce păstrează, de ce, cât timp și în ce condiții.
Ce se întâmplă dacă instanța cere informații
Aici e un teren care îi sperie pe mulți și, sincer, poate speria și psihologul, pentru că presiunea instituțională e reală.
În mod normal, secretul profesional e protejat. Există chiar și prevederi penale care sancționează divulgarea fără drept a informațiilor confidențiale, atunci când ele au fost aflate prin profesie și pot produce prejudicii.
Totuși, există situații în care legea poate permite sau impune furnizarea unor informații, de exemplu în urma unei solicitări legale sau a unei decizii judecătorești. De aceea, în cadrul consimțământului informat, e corect să ți se spună că pot exista obligații legale care să intervină.
Ce contează, iarăși, este proporția. Chiar și când există o cerere, psihologul are datoria să ofere doar ce e necesar și relevant pentru scopul respectiv. Un răspuns profesional nu se transformă într-o povestire completă despre viața ta.
Confidențialitatea în cuplu și în familie: cine e clientul
Terapia de cuplu și terapia de familie au un mic paradox. În cabinet intră mai mulți oameni, dar spațiul e unul singur.
Cine e clientul? Cuplul? Fiecare persoană? Familia ca sistem?
Răspunsul depinde de contractul terapeutic și de abordarea psihologului. În general, se clarifică de la început cum se gestionează informațiile. Unii terapeuți lucrează cu principiul că nu țin secrete între parteneri. Alții acceptă ședințe individuale în cadrul terapiei de cuplu, dar stabilesc ce poate fi adus în spațiul comun.
Fără această clarificare, confidențialitatea se poate transforma într-un detonator. Un partener poate simți că terapeutul ascunde ceva, celălalt poate simți că i se fură intimitatea.
Un cadru sănătos nu înseamnă că toți află tot. Înseamnă că regulile sunt clare și asumate.
Exemple cu miros de viață, nu din manual
Un bărbat de 40 și ceva de ani, cu o funcție bună, a venit cu anxietate. Nu voia să audă nimeni. Nici măcar soția. Îl rodea ideea că dacă se află, își pierde respectul în casă. Și, cum să spun, în familii se întâmplă des, ceea ce nu știi poate fi folosit împotriva ta doar în imaginație, dar imaginația nu doarme.
A întrebat, aproape șoptit, dacă psihologul poate spune cuiva că el vine la terapie. Răspunsul a fost simplu: nu. Nici măcar faptul că e client nu se divulgă fără acord. A respirat altfel. Și abia după ce s-a simțit în siguranță, a început să vorbească despre gândurile pe care le avea noaptea.
Un alt caz, o adolescentă, a spus că un adult din familie o atinge în mod nepotrivit. În punctul acela, confidențialitatea nu mai era despre tăcere. Era despre protecție. S-a lucrat cu grijă, pas cu pas, cu informarea ei, cu plan de siguranță, cu implicarea instituțiilor competente. N-a fost ușor. Dar a fost necesar.
Altă situație, mai banală, dar foarte frecventă. O persoană a făcut terapie online din bucătărie, cu căști. Totul părea ok. În a treia ședință, terapeutul a observat că privirea clientului fuge mereu spre hol. Era cineva acasă. Nu spunea nimic, dar era acolo. Așa se pierde confidențialitatea fără să se încalce vreo lege. Se pierde prin atmosferă.
Dincolo de povești, ideea e că limitele confidențialității nu sunt doar teorie. Ele apar în viața reală, în camere mici, în familii tensionate, în situații de urgență, în ședințe cu oameni care se tem.
Cum poți să te simți în siguranță, fără să devii suspicios
Cel mai bun lucru pe care îl poți face e să pui întrebări de început, chiar dacă ți se pare stânjenitor. Un profesionist nu se supără. Din contră, de obicei se bucură, pentru că arată că vrei să înțelegi cadrul.
Poți întreba cum se păstrează notițele, cât timp sunt păstrate, cine are acces. Poți întreba dacă se discută cazurile în supervizare și cum se anonimizează. Poți întreba ce se întâmplă în situații de urgență, dacă ai gânduri de autovătămare, de pildă. Poți întreba ce se întâmplă dacă ești minor sau dacă ești într-un proces și ți se cer documente.
La online, poți discuta concret ce măsuri iei tu și ce măsuri ia psihologul. Dacă tu ești într-o casă aglomerată, poți spune asta. E mai bine decât să te prefaci că totul e perfect și să îți muști cuvintele.
Și mai e ceva, un lucru mic, dar cu impact mare. Dacă ai nevoie de confidențialitate totală față de familie sau față de colegi, nu amâna să spui asta. Un psiholog poate adapta modul de comunicare, modul de programare, poate evita să lase mesaje vocale, poate alege formulări neutre. Detaliile acestea, aparent neimportante, fac diferența.
Ce faci dacă simți că a fost încălcată confidențialitatea
În primul rând, e bine să separi două lucruri. Uneori, senzația de încălcare vine din anxietate, din rușine, din hiperatenție. Asta nu înseamnă că nu e reală. Înseamnă doar că merită verificată.
Dacă ai un motiv concret, o informație care a ajuns în altă parte, un mesaj nepotrivit, o discuție auzită, primul pas e să discuți direct cu psihologul. Nu ca să te cerți, ci ca să clarifici ce s-a întâmplat. Profesioniștii greșesc și ei uneori, iar unii greșesc grav. Diferența o face reacția: își asumă, repară, înțeleg impactul, sau se apără agresiv.
Dacă situația e serioasă și nu se rezolvă, există căi formale. În România, psihologii cu drept de liberă practică sunt reglementați profesional, iar abaterile deontologice pot fi sesizate. În plus, când e vorba de date personale, pot exista și demersuri legate de protecția datelor.
Nu e plăcut, nimeni nu vrea să ajungă acolo. Dar e important să știi că nu ești fără apărare.
Confidențialitatea nu e anonimat
Uneori, când oamenii spun confidențialitate, de fapt visează la anonimat. Adică nimeni să nu știe nici măcar că ei există în ecuație. Aici apar mici dezamăgiri, perfect evitabile, dacă le discutăm din timp.
În terapie, confidențialitatea înseamnă că informația nu pleacă de la psiholog către alții, fără un temei. Dar nu înseamnă că urmele administrative dispar. O programare există, o înregistrare în agenda există, uneori o factură există. Nu trebuie să fie o factură cu detalii intime, dar poate fi un document care arată că ai folosit un serviciu.
Mai e un moment când confidențialitatea se vede, foarte concret, în forma unei hârtii.
Adeverințe, recomandări, scrisori medicale, rapoarte scurte. Uneori ai nevoie de ele pentru concediu medical, pentru școală, pentru un dosar. Orice document emis către o instituție înseamnă că o bucățică din intimitatea ta trece într-un alt circuit. Asta nu e rău în sine, dar trebuie să fie asumat. Un psiholog bun te întreabă ce anume vrei să apară, ce e strict necesar și ce poate fi evitat.
Și mai e o întrebare pe care o aud des, spusă pe jumătate în glumă: mă înregistrați? În cabinet, aproape niciodată. În online, depinde. Unii specialiști nu înregistrează sub nicio formă. Alții pot înregistra doar cu acord explicit, de obicei pentru supervizare sau pentru formare, dar acolo ar trebui să fie un acord foarte clar, cu scop, termen, condiții de stocare și dreptul de retragere a consimțământului.
Dacă cineva înregistrează fără să îți spună, nu mai suntem în zona de greșeală, suntem în zona de încălcare.
Micile scăpări care nu țin de terapeut
Sunt situații în care confidențialitatea nu e încălcată printr-o divulgare, ci printr-o întâlnire.
Poate intri în sala de așteptare și recunoști pe cineva. Poate te recunoaște el. N-a povestit nimeni nimic, dar tu simți că ți s-a văzut o parte din viață.
Asta e mai frecvent în orașele mici. Într-un cartier, într-o comunitate, oamenii se tot intersectează. Iar aici apar strategii simple, pe care un cabinet bine organizat le poate lua în calcul. Programări decalate, evitarea aglomerației, o zonă de așteptare mai discretă, poate chiar intrări separate în unele spații. Nu mereu se poate, știu. Dar merită să fie o preocupare, nu un accident repetat.
Un alt loc delicat este social media. Mulți oameni au reflexul să caute terapeutul pe internet, să vadă cum arată, ce scrie. E normal. Dar în sens invers, un terapeut are obligația să fie foarte atent să nu îți încalce spațiul. Nu e ok să te caute, să îți trimită cereri de prietenie, să comenteze la postări, să intre în viața ta publică fără un motiv profesional. Relația terapeutică are nevoie de o graniță. Nu e rigiditate, e protecție.
Și încă o nuanță. Când spui cuiva apropiat că mergi la terapie, confidențialitatea nu te apără de reacțiile lui. Uneori lumea se schimbă nu pentru că terapeutul a spus ceva, ci pentru că noi, într-un impuls de încredere sau într-o ceartă, aruncăm această informație în casă și apoi regretăm. Nu e un motiv să păstrezi secretul cu orice preț. E doar un motiv să alegi cui spui, când spui și cum spui.
Când terapia e plătită de altcineva
Aici se strâng multe temeri, pentru că banii vin cu întrebări.
Dacă terapia este plătită de angajator, printr-un program de wellbeing sau printr-un abonament, apare întrebarea firească: află angajatorul ce spun eu? În mod normal, nu. Angajatorul poate afla cel mult că ai folosit un serviciu, numărul de ședințe, sau date agregate, fără identificare, dacă programul e făcut corect.
Totuși, aici e un detaliu care poate scăpa. În unele scheme, angajatorul primește rapoarte administrative. De aceea e important să fie clar, de la început, ce date sunt transmise. Un psiholog sau o clinică responsabilă îți explică ce vede firma și ce nu vede.
Dacă terapia este plătită de un părinte, de un partener, de un membru al familiei, presiunea e mai personală. Cel care plătește poate simți că are dreptul la detalii. Dar plata nu cumpără intimitatea. Confidențialitatea rămâne, iar psihologul nu devine un informator de familie.
Se pot face întâlniri comune, se pot face discuții de familie, se pot face clarificări, dar acestea se fac în cadru terapeutic, nu pe la telefon, pe ascuns.
Colaborarea cu medicul de familie, psihiatrul și alți specialiști
Suportul psihologic nu trăiește în vid. Uneori e nevoie de colaborare cu un medic, cu un psihiatru, cu un asistent social, cu un logoped, cu un profesor. Colaborarea poate fi un câștig, dar și un risc dacă e făcută neglijent.
În mod sănătos, orice schimb de informații între profesioniști se face cu acordul tău, în termeni clari. Ce anume se transmite, cui, de ce. Uneori e suficient un mesaj scurt, strict legat de planul de intervenție. Alteori e nevoie de o scrisoare sau de un raport.
Când intră psihiatrul în ecuație, apare și întrebarea despre diagnostic, medicație, internare. Și aici confidențialitatea rămâne. Psihiatrul și psihologul pot colabora mai bine dacă au o imagine comună, dar asta nu înseamnă că tot ce spui în terapie ajunge automat în fișa medicală. În general, se lucrează pe informații relevante pentru siguranță și tratament.
În situații de urgență, lucrurile pot deveni mai rapide. Dacă e un risc iminent, protecția vieții e prioritară. Totuși, chiar și atunci, se comunică strict necesarul.
Confidențialitatea în ședințele de grup
Terapia de grup, grupurile de suport, grupurile pentru anxietate, pentru dependențe, pentru doliu, toate pot fi extrem de utile. Dar aici confidențialitatea e un contract cu mai mulți semnatari.
Psihologul are obligația de confidențialitate, clar. Dar participanții? Ei nu sunt supuși aceleiași obligații legale, în sens strict. De aceea, într-un grup bine condus, se discută de la început regula discreției. Nu pentru că poți controla ce face fiecare acasă, ci pentru că norma de grup creează un spațiu mai sigur.
Adevărul e că aici intră în joc și caracterul oamenilor. Poți avea un grup matur, care păstrează discreția natural, și poți avea un grup în care cineva scapă o vorbă. E parte din risc. Nu e motiv să eviți grupurile, dar e motiv să alegi cu grijă și să fii atent la cadru.
Dreptul de acces la informații și ce înseamnă notițele terapeutului
Unii oameni vor să știe dacă pot primi o copie a notițelor. E o întrebare legitimă.
În practică, există o diferență între documente oficiale, cum ar fi fișe de evaluare, rapoarte, consimțăminte, și notițele de lucru ale terapeutului. Notițele pot conține ipoteze, formulări provizorii, observații de proces. Nu sunt un verdict despre tine. Sunt un instrument de lucru.
În același timp, tu ai drepturi legate de datele tale personale, iar un profesionist ar trebui să îți explice ce date deține, în ce formă și cum poți avea acces la ele. Când lucrurile sunt spuse clar, se evită multe suspiciuni.
E bine să ții minte și altceva. Uneori, oamenii își doresc notițele ca să își facă dreptate într-un conflict, să demonstreze ceva cuiva, să câștige o dispută. Terapia nu e construită pentru asta. Iar când devine, se strică. E ca și cum ai lua un instrument delicat și l-ai folosi pe post de ciocan.
Un pic de istorie și de bun simț profesional
Ideea de secret profesional nu a apărut ieri, odată cu internetul. În medicină, e veche și simplă: dacă pacientul nu are încredere, nu spune adevărul, iar fără adevăr tratamentul e orb.
Psihologia a moștenit aceeași logică. Confidențialitatea nu e un ornament moral, e o condiție de funcționare. Și, ca orice condiție de funcționare, are reguli, are excepții, are o disciplină.
Când vorbim despre limite, nu vorbim despre slăbiciuni ale sistemului. Vorbim despre faptul că trăim între oameni, nu între definiții. Viața aduce situații în care protecția unuia intră în conflict cu tăcerea față de altul. Iar profesiile de ajutor nu au voie să se ascundă în spatele unei fraze frumoase dacă, în spatele ei, cineva e în pericol.
Încrederea nu se cere, se construiește
Confidențialitatea, cu limitele ei, nu e un obstacol în terapie. E chiar fundația. Dacă limitele sunt explicate clar, paradoxal, te simți mai liber. Pentru că nu mai trăiești cu frica aceea vagă, că undeva, în spate, se poate întâmpla orice.
Un psiholog bun nu îți promite imposibilul. Îți promite discreție, respect și un cadru sigur. Îți explică, fără să te bombardeze cu termeni, când poate interveni altfel decât prin tăcere. Îți spune că, în urgențe reale, protecția vieții e mai importantă decât secretul. Îți spune că, în relații cu terți, raportul se limitează la ce e relevant. Îți spune că, în online, există riscuri și se pot reduce.
Iar tu, dacă îmi permiți un sfat simplu, îți poți da voie să întrebi, să negociezi cadrul, să îți protejezi spațiul. Confidențialitatea nu e doar o regulă a psihologului. E și o grijă a ta față de tine.
