Poate unii dintre voi vă amintiţi de „Ceaiurile dansante” pe care le organizam în tinereţe. Ceaiuri fără cesti pentru ceai.
Erau nişte petreceri făcute în spaţii mici, de obicei apartamente de bloc sau case. În acele vremuri nu existau aceste „cluburi” din ziua de azi, unde să te distrezi.
Acele ceaiuri erau un mod de socializare, de legare a noi prietenii. Am mai mulţi prieteni care la astfel de petreceri şi-au găsit perechea cu care au întemeiat mai târziu un cămin. Avantajul acestor petreceri era că numărul de participanți era mic, în comparaţie cu ce este astăzi în cluburile de pe întreg teritoriul României.
Ceaiul dansant era numai o expresie folosită pentru că la acestea nu se bea ceai. Se consumau băuturi fine, vin, sucuri, cafea, etc. La aceste petreceri mergeau cinci-zece perechi, atât cât aveau loc să se desfăşoare în casa sau apartamentul respectiv.
Ceaiul este o băutură obținută prin infuzarea frunzelor uscate ale plantei Camellia sinensis. Planta de ceai își are originile în partea de sud-est a Asiei.
Conform legendei în anul 2737 î.Hr., câteva frunze se scuturară în bolul împăratului Shennong, care bea apă fiartă la umbra unui arbore de ceai, făcând culoarea apei să se schimbe.
Împăratul, curios din fire gustă şi rămâne încântat de aroma şi gustul ceaiului. Aşa a intrat în legendă ceaiul care peste milenii, pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, a ajuns şi în Europa.
Ceaiul cel mai folosit din România acelor vremuri era ceaiul negru, preparat în casă. Încă nu apăruseră ceaiurile sub formă de ceai la plic, sau sub forma altor concentrate de astăzi.
Un serviciu de ceşti pentru ceai am şi acum în vitrina de acasă. Este moştenire de la bunici. La vremea lor se purta moda cu ceaiul de la ora cinci, atunci când se aşezau la o măsuţă în sufragerie şi beau câte o ceaşcă cu ceai la care mai adăugau şi puţin lapte. Erau alte vremuri.
Din curiozitate am pus mai multe fotografii cu serviciul acesta pe un site internaţional de publicitate. Un colecţionar şi specialist mi-a oferit 5.000€. Atunci am înţeles cât de valoros era şi am decis să îl păstrez.
Ceaiul de la ora cinci sau „Five o’clock tea” este un obicei ce s-a împământenit în casele nobilimi Britanice la mijlocul anilor 1840. La acea vreme Anna Maria Stanhope (Ducesă de Bedford) este cea care – pentru că masa de prânz era frugală – a considerat că până la cină se poate servi un ceai.
Cum ceaiul trebuia „să ţină şi de foame“, licoarea era un bun prilej pentru câteva… gustări: chifle unse cu unt, prăjiturele şi diferite dulciuri asezonate. Mai apoi pentru că şi cei mai înstăriţi burghezi care nu erau nobili au preluat şi ei obiceiul pentru a mima anumite asemănări cu clasa nobiliară.
Astăzi în cluburile româneşti ai ocazia să te îmbeți apoi să te urci la volanul bolidului tău şi să te accidentezi grav, sau să accidentezi grav un pieton. Această atitudine nu este caracteristică majorităţii tinerilor dar se mai iveşte câte unul dintre aceştia.
La petrecerile din cluburi lipseşte o atitudine intimă şi liniştită. Poate decibelii în plus au devenit un substitut al intimităţii şi al lipsei de comunicare. Dar fiecare generaţie cu ale ei obiceiuri.
